Colegi și deplasări…
”Pavel Boțu, lângă a cărui carte aducem aceste meditații, vine de la sud, din Bugeac, de pe malul Dunării. Și poate mai vine dintr-o aprigă sete. Sete de lume, de carte, de miracole. Sete transmisă din tată în fiu pe răbdătorul și îndârjitul pământ al Ceamașirului, baștina poetului. Numai acolo mi s-a dus piciorul în colbul drumului până la gleznă. Numai acolo am auzit vorbe vechi, sunând ca monedele turcești, vorbe pe care le știau cronicarii, iar noi le cam uităm. Numai acolo am băut un vin negru, adânc ca nopțile de vară, un vin mut ca pelinul și bubuitor ca tunetul din senin. Până azi prin acele părți plugurile, când intră mai adânc, ce credeți că scot? Cenușă. Iar tot ce crește lângă cenușă are un gust aparte. Un gust aparte are și poezia lui Pavel Boțu. Pentru că rădăcinile ei nu s-au oprit la stratul de cenușă. Au dibuit mai adânc, au căutat și caută izvoarele. Sub lumina soarelui. Cele mai bune dintre versurile sale se deschid spre lume ca niște porți vechi, se deschid încet, cu un fel de ceremonial al lor, sunând din balamale, făgăduind ceva, dar și tăinuindu-l, pe măsură ce se deschid, pe măsură ce lumea le vede, le dă bună ziua și intră, lemnul porților, parcă pe nevăzute, scoate pe ici-colo câte un mugur, câte o frunză, câte o floare. Până se face un freamăt verde.”
Liviu Damian
(sursa textului: antologia de versuri de Pavel Boțu ”Coborâm, prietene…”, ediție îngrijită de Maria Șleahtițchi, editura Polisalm, 2025)
Dor de oameni, dor de ducă,
Drumul lumii străbătând
Pentru calea asta lungă
Dintre inimă și gând.
(”Sânziene”, volumul Credință, 1963)
”În colțul acesta de lume, pe care ni-l aduce în față proza lui Pavel Boțu, cu toată coloratura peizagistică specifică, domină, acționează aceleași legi umane ca și în restul lumii, pentru că e numai în aparență un tărâm izolat, îndepărtat de continent. Iluzia aceasta, că ar fi niște locuri îndepărtate de lume, provine parțial și de acolo, că ea s-a creat în sufletul autorului în fragedă copilărie și, fiind extrem de puternică, persistă și dincoace, în maturitate, transmițându-ne-o și nouă. Aici, cred, e și explicația de împletire a notelor de lirism duios cu acea reconstituire , ori mai bine zis, interpretare crudă, dramatică a realității – senzație pe care o ai pe tot parcursul cărții. Și dacă simbolul fântânii ce crește în adânc denotă că scriitorul își alimentează creația din straturile cele de mai jos ale memoriei, apoi străvechiul cuvânt răboj încrustat pe copertă vine să ne aducă aminte de felul cum își însemnau străbunii noștri socotelile vieții și să simbolizeze o aprigă luptă cu uitarea.
Amintirea vine de departe. Lumea pe care o reconstituie autorul se situează între ”bătrânul Nistor, cu stuful din barba colilie crescută undeva încă pe grundul veacului trecut”, sau casa bătrânească a Șuvăienilor ”meșterită cu ultimele costoroabe și uluce” ale aceluiași veac și micul Todel, în ochii căruia se regăsește scriitorul, sau Oancea-Mavrodi-băietanul, care după cele zece clase ale sale înveță să lucreze cu furca la scârtuitul paielor pentru a putea urma institutul. Impresia de ruptură între oameni și timpuri se spulberă, deodată, atunci, când, mergând pe drumul ”pe unde trecea legănându-se în scârțâit de care cântecul monoton al vremilor de adineaori”, iar acum domnește miros de benzină și ”o forfotă neostoită” de vehicule, iar păsările ”s-au retras la dos”, autorul îl vede ivindu-se din cabina unei mașini, ce stopează, pe vecinul său din sat Larie Ciuntu și alți câțiva, pe care la început nu-i recunoaște, iar apoi are revelația că i-a mai văzut. ”Fiecare din ei moștenește ceva de la părinți, frați. Unii le poartă chica, ochii, alții moștenesc năravul””.
Vladimir Beșleagă
(sursa textului: volumul ”Corăbier în furtună”, colecție pentru elevi, studenți, editura Cartea Moldovei, 2006)
