Despre

”Eu sunt un drum mai de demult pornit, și pașii mei coboară-n infinit.”

La 14 iulie, 1933, în familia lui Petre Tudosie Boțu si Ana Domente Munteanu, originară din Hagi-Curda, comuna Ceamașîr, județul Ismail, plasa Fântâna Zânelor, vede lumina zilei Pavel Petre Boțu. Azi Prioziornoie, raionul Ismail, Ucraina. În familie erau trei fete și doi băieți – Eufrosinia, Maria, Sofia, Gheorghe și mezinul – Pavel.

Anii grei de război îi vede cu ochi de copil între 8-12 ani. Războiul îi răpește și unicul frate, Gheorghe, în 1945 în Cehia. Mai târziu îi va dedica poemul Ostași de legătură.

În 1947 moare tatăl, Pavel rămânând la 14 ani unicul bărbat în familie. S-a văzut în față cu datoria de a-i ajuta pe cei apropiați în anii cumpliți de secetă și foamete. Aici s-a verificat tăria și rezistența, dar și dorința, setea de viață a poetului. Absolvește școala medie din sat. Gustul cititului și un talent actoricesc i-l trezește profesorul său, Gheorghe Vasile Stepanov, fire sensibilă și inteligentă, care i-a servit drept model toată viața. Se prezintă la olimpiada raională la literatura română cu celebrul Tărăboi de Andrei Lupan și este menționat de către juriu și înaintat la participarea la olimpiada regională Ismail, apoi la Kiev cu aceeași poezie.

În 1948 pleacă pe jos la Ismail să învețe la școala pedagogică nr. 15. Pe când era student în anul IV, această școală se transferă din Ismail la Akkerman (Cetatea Albă), azi Belgorog-Dnestrovsk. Participă în cercul dramatic, cântă la pian și acordeon, editează gazeta școlii.

După absolvirea cu eminență a școlii face practică pedagogică în școala din Cojușna, în 1952 este admis la Institutul Pedagogic ”Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Istorie și Filologie. În 1956 absolvește, la fel cu eminență, Institutul Pedagogic. Începe a scrie primele versuri, a le publica. Din nou face practică pedagogică la Cojușna, unde o va cunoaște pe viitoarea soție – Veronica Modârcă. Ulterior cuplul va avea trei fete – Nadina, Dorina și Ruxanda.

La 17 februarie, 1987, se stinge subit din viață. Post mortem, apare ultima carte “Избранное” la editura din Moscova ”Художественная литература”.

În 1996 la Ismail a avut loc ediția inaugurală a Festivalului de poezie, care avea să-i poarte numele (festival organizat de săptămânalul ”Concordia”, editat la Cernăuți, ziar central al românilor din Ucraina).

(sursa textului: volumul Ornic, din seria Biblioteca Școlarului, editura Litera, 2003)

Arborele Genealogic

”În 1984-1985 la Uniunea Scriitorilor se discutau Programele școlare la literatură, iar se discutau! Ședința era condusă de regretatul Pavel Boțu Președintele Uniunii, la ședință participa pentru prima dată în istoria acestor daraveli ideologice însuși Ministru Învățământului – D. Zidu, de oponent, Ministru îl avea pe V. Senic, care ataca cu vehemență prorogramele văduvite de ostașii noștri „Dan, Căpitan de plai…”, etc.

Pavel Boțu, îmbujorat de încordare, se crezu dator să intervină, era gata să se angajeze în discuție, dar l-am atins cu cotul și i-am pus în față o foaie de hârtie, atenționându-l. Era o însăilare a Arborelui Genealogic al Boțuleștilor. „De unde?!”, – și uită de ședință. Țin minte, că îmi spuse: „Știi, dar eu am numai fete!”, examinând atent cele trei încrengături masculine ale strămoșilor de prin secolul XVIII încoace, era vorba de un Pavel Boțu, un Grigoraș Boțu, un Cheiță Boțu, observase că fiecare avuse câte 11-12 copii, în special băieți. M-a frapat interesul naiv și nemijlocit, ba chiar bucuria elementară ce a manifestat-o, mi-a plăcut și m-a încurajat.”

”Se prea poate că nu o singură dată coborâtori de-alde Mitrea (eroul din poemul ”Casă în Bugeac”) au încercat să dureze o Casă în Bugeac – ”sălaș de nădejde pe veci să ramână”, cum scrie poetul. Dar tare firav putea fi un sălaș de nădejde în acele timpuri grele, într-o țară așezată în calea tuturor greutăților, mai ales într-un Bugeac sălbatic, cu precizie supranumit de antici „desertum ghetorum” adică „pusta geților”. Adevărul istoric, însă, zgârcit ni se strecoară din vechi zapise si hrisoave, care atestează neamul Boțuleștilor, trăitori din țara de sus a Moldovei prin părțile Hotinului și mai departe, prin sec. XVI-XVII. Omul, alături de boierii de Divan, în pereche cu panul Miron, pârcălab al cetății Neamțului în 1651, martie 26, onorează cu credința-i scrierea cărții domnești de danie de la Vasile Lupu – Voievod mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte, pentru mănăstirea Dobrovița.”

(sursa textului: comunicarea lui Vlad Ciubucciu la radio, 1993)

Străbuni

”Un alt posibil străbun era să fie un Burlan, nepotul paharnicului Balaș; în 1573 un zapis semnat de Ioan Vodă cel Cumplit întărește împărțirea moștenirii acestui Balaș în statele Holohoreni, Racoveț, ținutul Hotin, unde printre copiii lui Burlan înregistrăm pe un Boțu, un Bilan si Anesia, acestea fiind nume de botez. În 1664, octombrie 10, un Grigoraș Boțu împreună cu alți oameni de credință s-a prelejuit și a iscălit zapisul de vânzare de la Spătarul Vasile Ureche pentru satul Medveja Veche, ținutul Hotin. Din acele părți ale Hotinului au coborât la vale, spre mare, spre marea cea mare, în Bugeac, deja în sec. XIX, Boțuleștii.

Analizând arborele genealogic al neamului acesta, observi de la bun început, că poetul a purtat numele unui răs-străbunic, de asemenea un Pavel Boțu, care a trăit pe lume cu vre-o 200 de ani în urmă, născut fiind în 1735. Acel străbun, Pavel Boțu a avut mai multe fete si trei feciori, la 50 de ani pe un Avraam, la 55 pe un Grigoraș, iar la 59 pe un Ștefan, născut în 1804. Iar Ștefan Boțu căsătorit cu Parascovia, născută în 1815, l-a făcut în 1832 pe Sava Boțu, Sava însă pe Avraam Boțu și, în fine, acesta l-a născut pe Petrea Boțu, care făcu casa cu Ana Munteanu din satul vecin Hagi-Curda. Petru și Ana au și fost părinții lui Pavel Boțu. Poetul nostru, născut la 14 iulie, 1933, anul acesta ar fi rotunjit vârsta de 60 de ani. Satul Ceamașir nu aparținea vre-unui boier, țăranii fiind liberi, în bună parte împărătești, ce vădiră a fi oameni mândri și cu spirit independent. Acte glăsuiesc, că Boțuleștii erau în mare cinste în sat, bunăoară, în 1834 doi dintre ei, Toma Boțu și Ștefan au avut onoarea să fie oameni de credință a satului la întocmirea Catagrafiei – „Revistscaia scazca”, cum îi zicea pe atunci. În 1859, când Alexandru Ioan Cuza, Domn al Moldovei a vizitat sudul Basarabiei, retrocedat de către Rusia în urma razboiului Crimeii, în stat, Domnitorului îi ieși înainte un Ștefan Boțu de 55 de ani și feciorul său – Sava Boțu de 27 de ani, tânărul primar al satului cu un talger de galbeni în mână, semn al belșugului. „Bine ai venit, Măria Ta, prin părțile noastre!”- primarul își pleca cuminte genunchiul în fața Domnitorului. În memoria satului s-a păstrat ca o poveste întâmplarea, și vorbele simple ale Domnitorului Țării: „Venim între voi ca Domn și ca părinte! Noi dorim să priviți sosirea Noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace și de mângâiere ca să uitați de cele trecute.”

”Liniștească-se dar inimile voastre de orice griji și îndoieli, căci noi ne vom ocupa de soarta voastră. Dumnezeu si Nația ne-au înălțat pe tron pentru a vă da libertate, dreptate, pentru a înfrâna pe cei răi și pentru a îmbrățișa pe cei buni.”

Acest mesaj al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza extras dintr-o unicală proclamație a locuitorilor Basarabiei din 19 octombrie 1859, depistată în Arhivă de subsemnatul, și publicată în revista polilingvă „Terra Moldavia” în 1993, la Chișinău, poartă și semnătura poetului „veșnic tânar și ferice” Vasile Alecsandri, pe atunci Ministru al Treburilor Străine.

Apropos, acel Sava Boțu a fost și un străbun al doamnei Raisa Vieru, nascută – Nacu, soția poetului Grigore Vieru, vară de a doua cu Pavel Boțu.”

”Deja dupa un secol, poetul ceamașirean în poezia „Puțin și mult” ne adresa o întrebare retorica: „Cât îi trebuie omului, cât?”, ca apoi, cu un anumit simț al presimțirii, specific poeților, să susțină pe-ndelete:

„Mă iau, dacă vreți, și mă mut înapoi
La ceasul pornirii încete –
…
Iar drept căpătâi
O vorbă-nțeleaptă și bună
Sub capul trudit să i-o punem;
Și încă – arbuștii,
Și întreg universul,
Și arma să nu mai muște,
Și cântul,
Și versul,
Și pâinea încrederii, toată…””

Vlad Ciubucciu

(sursa textului: comunicarea lui Vlad Ciubucciu la radio, 1993)